Investigaţiile cardiologice invazive: ce este coronarografia?

Odată cu creşterea în vârstă şi acumularea unor factori producători ai aterosclerozei (fumatul, diabetul zaharat, colesterolul mare sau hipertensiunea arterială dintre cei mai larg răspândiţi) pereţii arterelor din diverse organe se îngroaşă progresiv şi ulterior se îngustează. Îngustările vaselor poartă numele de “stenoze”; pe traiectul aceluiaşi vas pot fi prezente una sau mai multe asemenea stenoze.

Prin reducerea diametrului vaselor cu peste 50-70% faţă de cel normal, sângele care conţine oxigenul necesar funcţionării normale a diferitelor organe se reduce invers proporţional cu severitatea îngustărilor. Pentru a necesita tratamentul de îndepărtare a acestor stenoze se acceptă azi pragul de peste 70%; în unele vase mari din teritorii importante pragul de tratament se reduce la 50%, adică se tratează chiar şi îngustările moderate, dacă de aceasta depinde o masă mare de muşchi cardiac (ex. stenoza de 50% a trunchiului principal al coronarei stângi).

Angiografia coronariană: o definiţie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Coronarografia este o procedură de cardiologie intervenţională prin care medicul cardiolog operator injectează o substanţă de contrast iodată în interiorul vaselor inimii cu ajutorul unor sonde lungi şi subţiri sub control radiologic. Procedura se desfăşoară într-o sală operatorie dedicată, sala de angiografie, dotată cu aparatură radiologică specială. Scopul procedurii este acela de a evalua starea vaselor cardiace care pot fi afectate de o boală larg răspândită numită ateroscleroză.

Cine trebuie să facă o coronarografie?

Indicaţia de efectuare a acestei investigaţii este stabilită de comun acord între cardiolog sau medicul specialist internist şi cardiologul intervenţionist care va efectua procedura în condiţii de spitalizare. Acest acord vine in baza indicaţiilor universal recunoscute în ghidurile de bună practică acceptate universal de comunitatea medicală şi trebuie să aibă mai multe beneficii decât riscurile potenţiale ale procedurii.

Din cauza caracterului său invaziv şi al riscurilor procedurale coronarografia este ultima procedură diagnostică la care se apelează şi necesită mai întâi efectuarea altor probe neinvazive (ECG de repaus şi cea de efort, ecocardiografia simplă sau cea de stress farmacologic, scintigrafia miocardică, angio-CT coronarian sau rezonanţa magnetică miocardică).

Cea mai importantă şi cea mai frecventă situaţie în care această procedură este indicată este boala vaselor inimii cunoscută larg drept “cardiopatie ischemică”, descrisă mai sus. În cardiopatia ischemică în formele cele mai grave, cum este infarctul miocardic acut, este necesară efectuarea urgentă a coronarografiei pentru deschiderea promptă a vasului blocat cu cheag.

Altă situaţie în care este indicată coronarografia este cea de evaluare a unor boli de inimă care se pot asocia cu cardiopatia ischemică. De exemplu pacienţii vârstnici care dezvoltă boli ale supapelor cardiace cu indicaţie de înlocuire valvulară chirurgicală, necesită evaluarea situaţiei vaselor inimii prin coronarografie înainte de intervenţia chirurgicală corectivă. În cazul în care se descoperă stenoze coronare în asociere cu boala valvulară chirurgul va putea repara concomitent si valva bolnavă şi vasele îngustate în timpul aceleiaşi proceduri operatorii.

Alte boli de inimă care necesită evaluarea coronarografică sunt tulburările severe de ritm cardiac, care au uneori drept cauză cardiopatia ischemică. Unii pacienţi cu fibrilaţie atrială sau tahicardie ventriculară sau după un episod de moarte cardiacă subită resuscitată necesită efectuarea unei coronarografii.
Astăzi pacientul cu indicaţia cea mai frecventă de coronarografie suferă de dureri în piept la efort, frecvent de mai multe ori pe săptămână sau la ieşirea în frig şi are modificări ale electrocardiogramei în repaus sau la testul de efort. Deseori este bărbat după 40 ani, fumează, are hipertensiune, obezitate şi glicemie mare, este sedentar şi stressat excesiv.

Cum se realizează coronarografia?

Procedura necesită internare de scurtă durată de obicei nu mai mult de o zi. În ziua procedurii pacientul nu mănâncă dimineaţa şi îşi ia medicamentele uzuale, cu excepţia anticoagulantelor (de tipul sintrom, pradaxa sau eliquis) şi nu îşi administrează medicaţia antidiabetică orală sau insulina, în funcţie de caz. Aspirina sau alte medicamente asemănătoare nu necesită întreruperea, ci din contră se administrează constant.
Intervenţia se efectuează în sala operatorie de cateterism cardiac şi angiografie. Pacientul este acoperit cu câmpuri sterile ca la o operaţie, întins pe spate pe masa de angiografie, iar medicul poartă echipament steril de asemenea.

Zonele de acces vascular practicate larg azi sunt pe artera pulsului de la încheietura mâinii sau în cazuri din ce în ce mai rare pe la rădăcina coapsei. Anestezia este locală cu xilină injectată strict la locul de acces, iar pacientul comunică în continuu cu medicul operator. Vasele sunt înţepate cu un sistem de acces special, care permite introducerea succesiva în interiorul lor a mai multor sonde numite catetere de forme diferite, în funcţie de vasul inimii pe care medicul doreşte să îl vizualizeze. Injectarea de substanţă de contrast se face filmând cu raze X curgerea acesteia în vase pentru câteva secunde. Astfel se pot identifica atât vasele sănătoase cât şi cele bolnave, îngustate sau închise.

Procedura diagnostică nu durează mai mult de 30 minute în total; dacă pe lângă vasele inimii trebuie vizualizate şi alte teritorii vasculare procedura poate dura mai mult.

„Este o investigaţie dureroasă?” şi care sunt riscurile

Anestezia locală evită durerea la trecerea prin piele, care nu se secţionează. Accesul cu sondele prin vasele de sânge nu se simte şi este în general nedureros. Dacă accesul se face prin artera radială (artera pulsului) care este subţire şi reactivă prin spasm, trecerea sondelor chiar şi a celor foarte subţiri poate determina durere la nivelul antebraţului. Administrarea de nitroglicerină, un vasodilatator puternic poate uşura durerea.

Sângerările la locul de acces vascular sunt complicaţiile cele mai frecvente ale coronarografiei. Reacţiile alergice la substanţa de contrast iodată pot merge de la simpla urticarie până la scăderea tensiunii arteriale şi umflarea feţei cu respiraţie foarte dificilă. Iodul mai poate determina agravarea unei disfuncţii renale pre-existente, care dacă nu este tratată corect poate duce la oprirea fluxului urinar şi la necesar de dializă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Tulburările cardiace la coronarografie sunt pasagere şi apar exclusiv în timpul procedurilor. Acestea variază de la simple tulburări de ritm care nu necesită tratament până la oprire cardiacă sau infarct miocardic acut. Pentru fiecare din acestea există tratament specific pe care medicul operator şi echipa sa trebuie să fie gata să le corecteze prompt cu medicaţie de urgenţă şi măsuri de reanimare. Riscurile sunt cu atât mai mari cu cât starea pacientului este mai gravă înainte de intrarea în sală. Cu toate acestea riscurile procedurii deşi extrem de variate, nu depăşesc 1-2 la 1000 de cazuri.

Ce urmează după coronarografie?

Coronarografia este numai o investigaţie diagnostică şi se efectuează cu scopul de a putea stabili cea mai bună metodă de tratament pentru boala vaselor cardiace. În unele cazuri în lipsa stenozelor de peste 50-70% boala vaselor inimii se tratează numai medicamentos, cu vasodilatatoare, tablete de scăderea colesterolului şi aspirină la doze mici. În cazul prezenţei stenozelor de peste 50-70% pe vasele principale mari se poate efectua angioplastia cu stent, prin care coronarografia este continuată cu implantarea unor proteze metalice (sau mai recent din plastic resorbabil) cilindrice pentru dilatarea vaselor îngustate. În alte situaţii boala extinsă sau foarte complexă a vaselor inimii se poate indica operaţia de by-pass aorto-coronarian, care necesită evaluări suplimentare şi pregătire specifică.

Dacă procedura a fost efectuată pe la mână mobilizarea este imediată şi nu necesită imobilizare. Dacă însă procedura s-a efectuat pe la rădăcina coapsei, pacientul rămâne imobilizat la pat peste noapte pentru a evita riscul de sângerare locală.
Externarea se face de obicei a doua zi după procedură. În cazuri selecţionate de acces radial, fără complicaţii şi cu vase normale, externarea se poate face şi precoce după procedură, seara.

Pentru a comenta este nevoie de
Comentarii 0