Limfoamele maligne non-Hodgkin

Limfoamele maligne sunt afecțiuni hemato-ocologice care apar atunci când limfocitele B, T sau celulele NK, componente ale sistemului limfatic cresc necontrolat.

Deoarece țesutul limfatic este răspândit într-o zonă foarte mare din organism, limfomul malign non-Hodgkin se poate dezvolta practic în orice structură, pentru ca ulterior să disemineze către majoritatea organelor. În majoritatea situațiilor boala are drept punct de plecare ganglionii limfatici, splina, ficatul sau măduvă hematogenă, dar nu sunt rare situațiile în care sunt afectate stomacul, intestinele, tegumentul, tiroida sau creierul.

Recomandările Experților DOC

Tipuri de limfoane

La ora actuală sunt mai multe clasificări ale limfoamelor care au diferite criterii de departajare.

În practica clinică curentă este foarte importantă încadrarea în subtipul aferent.

Din punctul de vedere al tipului de celulă incriminată se disting 3 mari categorii de limfoame:
- limfoamele cu celule B, majoritare (peste 90%)
- limfoamele cu celule T (10%)
- limfoame cu celule NK foarte rare (sub 1%)

Din punct de vedere evolutiv, limfoamele pot fi indolente (cu creștere în general foarte lentă) sau agresive (cu rata de creștere foarte mare și care necesită tratament imediat). În afara determinării agresivității și a tipului de celule originare, este importantă încadrarea într-un subtip clinic, pe de o parte, din cauza diferențelor evolutive, iar pe de altă parte, din cauza diferențelor terapeutice eventuale. În acest moment se cunosc în jur de 35 subtipuri de limfoame.

Din punctul de vedere al incidenței cancerelor, limfoamele non-Hodgkin se situează pe locul 6 atât la bărbați, cât și la femei. Supraviețuirea în acest tip de cancer a crescut semnificativ în ultimii 20 ani, fără doar și poate datorită achizițiilor terapeutice în acest domeniu. Rata de supraviețuire globală la 5 ani este în jur de 70% în timp ce supraviețuirea la 10 ani este undeva în jur de 60%. Rata de supraviețuire depinde esențial de stadiul bolii, dar și de subtipul histologic.

Factorii de risc limfoame maligne non-Hodgkin

Sunt o serie de factori frecvent asociați riscului de apariție a limfoamelor maligne non-Hodgkin și anume:
- vârsta; riscul de limfom crește odată cu înaintarea în vârstă
- sexul; bărbații fiind mai susceptibili de a dezvolta un limfom comparativ cu femeile
- unele infecții bacteriene (de exemplu limfomul de tip MALT este frecvent asociat infecției cu Helycobacter pylori), virale (ex.infecția cu virusul Epstein-Barr se asociază cu incidența mai mare a

Limfomului Burkitt sau limfoamele care survin după transplantul de organe, etc.)
- imunodeficientele în contextul infecției HIV pot crește riscul apariției limfoamelor non-Hodgkin, în special limfoame agresive cu celule B;
- bolile autoimune, de exemplu, artrita reumatoidă sau sindromul Sjogren cresc incidența limfoamelor;
- transplantul de organe, probabil ca urmare a terapiei imunosupresoare administrate;
- anumite medicamente, precum fenitoina, digoxina și antagonistul TNF sunt, de asemenea, asociate cu limfomul non-Hodgkin. Mai mult decât atât, substanțele chimice organice, pesticidele, fenoxi-erbicidele, conservanții pentru lemn, praful, vopseaua de păr, solvenții, chimioterapia și expunerea la radiații sunt, de asemenea, asociate cu dezvoltarea acestei boli
- imunodeficiența congenitală asociată cu un risc crescut de limfom malign non-Hodgkin sunt sindromul Wiskott-Aldrich, boala de imunodeficiență combinată severă (SCID) și stările de imunodeficiență induse, cum ar fi medicamentele imunosupresoare. Pacienții cu SIDA (sindromul imunodeficienței dobândite) au și ei un risc crescut de a se îmbolnăvi.
- tulburările autoimune precum sindromul Sjögren, artrita reumatoidă și tiroidita Hashimoto sunt asociate cu un risc crescut de limfom malign non-Hodgkin. Tiroidita Hashimoto este asociată cu limfoame tiroidiene primare.
- Și boala celiacă este, de asemenea, asociată cu un risc crescut de limfom non-Hodgkin.

Simptome limfoame maligne non-Hodgkin

Boala este polimorfă și poate include simptome de ordin general sau particular, în funcție de localizarea tumorii primitive.

Din punct de vedere general pacientul poate prezenta un sindrom febril prelungit inexplicabil, astenie fizică, transpirații profuze sau scădere în greutate fără o cauză aparentă.

Simptomatologia particulară este dată de localizarea tumorii și poate da dureri de diferite intensități și cu diverse localizări, dificultăți respiratorii, etc.

Semnele sunt reprezentate de creșterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici laterocervicali, axilari, inghinali sau abdomino-pelvin, precum și de creșterea ficatului sau a splinei.

Prezența sau absența simptomatologiei generale de tipul scăderii ponderale, febrei inexplicabile, transpirațiilor nocturne departajează limfoamele în cadrul sistemului de clasificare în subtipurile A și B unde B înseamnă limfom cu simptomatologie de ordin general prezentă. Simptomatologia de tip B încadrează boala în categoria cu prognostic negativ.

Citeste si Limfomul Hodgkin: cauze, simptome, diagnostic, tratament

Diagnosticul în limfomul non-Hodgkin

Este întotdeauna anatomopatologic, ceea ce înseamnă că este indispensabilă biopsia. Pe această cale se poate și încadra limfomul în subtipul aferent. Biopsia se poate face cu ac gros sau este incizională, respectiv excizionaă. Aproape întotdeauna se preferă o biopsie excizională datorită plusului de țesut care permite o mai bună caracterizare a tumorii.

Diagnosticul de stadiu se pune imagistic în baza datelor furnizate de explorările imagistice de înaltă performanță: examenul Computer Tomograf, Rezonanța Magnetică Nucleară, și, respectiv Tomografia cu emisie de pozitroni (PETCT).

Biopsia măduvei hematogene se justifică aproape întotdeauna pentru a afla dacă măduva hematoformatoare este afectată de boală.

Examenele moleculare, deja de rutină în realitatea zilelor noastre, sunt decisive în alegerea optimă a tipului de tratament.

Stadiul bolii este esențial în vederea aprecierii terapiilor optime, dar și a prognosticului. La momentul stadializarii se apreciază numărul ariilor ganglionare afectate, localizarea acestora (supra, subdiafragmatic sau bilateral), prezența sau absența afectării viscerale sau medulare și, nu în ultimul rând, prezența sau absența simptomelor de ordin general.

Desigur, cu cât stadiul bolii este mai incipient cu atât șansele de curabilitate sunt mai mari.

La ora actuală, în completarea stadializarii se folosește o scală intitulată Index de Prognostic Internațional (IPI). Criteriul de stadializare împreună cu IPI poate aprecia cât de eficient este tratamentul și clasifica pacienții în două categorii de risc: crescut și scăzut.

Pacienții considerați cu risc crescut sunt cei cu vârste de peste 60 ani, cu stadiile III sau IV de boală, cu valori serice crescute ale LDH, cu status de performanță scăzut și cu boala extraganglionară prezentă.

Opțiunile terapeutice în limfoamele maligne non-Hodgkin

Variază de la conceptul de "watch and wait" la terapii oncologice agresive, complexe, care includ chimioterapia, radioterapia, terapiile biologice și imunoterapia. Alegerea tipului de tratament depinde de o serie de factori printre care tipul și stadiul limfomului non-Hodgkin, afecțiuni asociate, posibilele efecte secundare, dar și opțiunea pacientului.

Anumite limfoame indolente nu necesită tratament imediat și se urmăresc periodic clinic, biochimic și imagistic. În prezența unei simptomatologii nou apărute sau în condițiile progresiei documentate a bolii se inițiază tratamente oncologice

Chimioterapia rămâne piatra de temelie a terapiei limfoamelor maligne non-Hodgkin.

Alegerea tipului de chimioterapie se face potrivit protocoalelor internaționale unanim recunoscute și depinde esențial de subtipul de limfom, dar și de stadiul acestuia.

Radioterapia se asociază adeseori chimioterapiei sau succede acesteia și depinde, de asemenea, de subtipul de limfom. În general se administrează pe mase ganglionare largi, compresive și care determină simptomatologie locală.

munoterapia, în special sub forma anticorpilor monoclonali, a devenit o procedură de rutină asociată standard chimioterapiei. La ora actuală, un anticorp monoclonal reprezintă tratament de rutină în majoritatea limfoamelor cu celule B.

Targetul acestui medicament este o moleculă intitulată CD20 situată pe suprafața limfocitelor B. Odată cu legarea de acest receptor anticorpul monoclonal se inițiază distrugerea limfocitului B bolnav, iar beneficiile sunt superioare la asocierea cu chimioterapia. În plus, acesta reprezintă o terapie de mentenanță după obținerea remisiunii în limfoamele indolente. În acest moment sunt aprobați mai mulți anticorpi monoclonali anti CD20, în caz de progresie a bolii.

Unul dintre acestea reprezintă o achiziție în terapia limfoamelor, care odată legat de celulele tumorale, permite eliberarea directă de chimioterapic la nivelul tumorii. Indicația standard pentru această moleculă rămâne limfomul malign cu celula mare anaplazic și care este în progresie după prima linie de chimioterapie.

Anticorpii monoclonali marcați radioactiv sunt opțiuni terapeutice extrem de moderne care focusează radioterapia mult mai specific asupra celulelor limfomatoase. Aceștia reprezintă încă subiectul multor trialuri clinice în derulare. Dacă eficiența pare superioară anticorpilor monoclonali standard, în schimb toxicitatea medulară este semnificativ mai mare.

Ce trebuie să știi despre transplantul de celule stem

Transplantul de celule stem reprezintă o procedură medicală prin care măduvă osoasă afectată de limfocitele bolnave este înlocuită cu celule specializate intitulate celule stem hematopoietice care se dezvoltă în măduva hematogenă normală. Procedura de transplant de celule stem se adresează în general limfoamelor agresive, care progresează, în ciuda tratamentelor sau recurențelor. În anumite situații particulare, așa cum este cazul limfomului "în manta" sau anumite tipuri de limfoame T, transplantul de celule stem este o procedură precoce de tratament.

Optimismul este semnificativ în abordarea terapeutică modernă a limfoamelor datorită rezultatelor preliminare a imunoterapiei în ceea ce privește inhibitorii punctelor de control sau inhibitorii PD1, terapiilor-țintă sau vaccinurilor. De asemenea, genomica cu identificarea clară a profilurilor genetice, va duce la identificarea tipului molecular de limfom, a mutațiilor punctuale și implicit alegerea terapiei-țintă optimale sau a asocierii terapiilor țintă cu imunoterapia.

Nu uitați că un diagnostic corect poate fi pus doar de către un medic specialist, în urma unui consult și a investigațiilor adecvate. Puteți face chiar acum o programare, prin platforma DOC-Time, aici. Iar dacă nu sunteți siguri la ce specialist ar fi indicat să mergeți, vă recomandăm să începeți cu un consult de medicină internă, pentru care puteți face, de asemenea, programări prin DOC-Time.

Sursă foto: Shutterstock
Bibliografie:
National Cancer Institute - Non-Hodgkin Lymphoma Treatment (PDQ®)–Patient Version
https://www.cancer.gov/types/lymphoma/patient/adult-nhl-treatment-pdq
National Library of Medicine - Non-Hodgkin Lymphoma
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK559328/

Te-ar mai putea interesa și...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA ȘI...