Hipermobilitatea sau laxitatea articulară: cauze, simptome, tratament

Rolul ligamentelor în organism este de a conecta și stabiliza oasele. Acestea sunt suficient de flexibile pentru a se mișca, dar nu suficient de ferme pentru a oferi susținere. Fără ligamente la nivelul articulațiilor, de exemplu, la nivelul genunchilor, nu am putea să ne mișcăm sau să stăm așezați. 

Majoritatea oamenilor au, în mod natural, ligamente strânse. Laxitatea articulară, sau hipermobilitatea, se produce atunci când ligamentele nu sunt suficient de strânse. Laxitatea articulară poate afecta articulațiile de la nivelul întregului organism, cum ar fi cele de la gât, umeri, glezne și genunchi. 

Care sunt simptomele laxității articulare?

Semnele și simptomele laxității articulare se manifestă, de regulă, la nivelul articulațiilor afectate. Printre simptomele posibile ale laxității articulare se numără:

  • Durere, senzație de amorțeală și de furnicături
  • Spasme musculare
  • Dislocări frecvente ale articulațiilor sau accidentări frecvente
  • Hipermobilitate
  • Sunete produse de jocul articulațiilor

Care sunt cauzele laxității articulare?

Laxitatea uneia sau a câtorva articulații nu este atât de neobișnuit pe cât ar părea, mai ales la copii, care au corpul în curs de formare. În anumite cazuri, laxitatea articulară nu are o cauză clară, cu toate acestea, majoritatea situațiilor în care apare sunt cauzate fie de alte afecțiuni preexistente, fie de un accident traumatic. 

În ceea ce privește afecțiunile medicale care pot genera laxitate articulară, există câteva boli genetice care afectează țesutul conjunctiv al corpului și care, în consecință, pot da curs acesteia. Printre aceste afecțiuni se numără:

Sindromul hipermobilității

La acest sindrom, pacientul își poate întinde excesiv, fără efort sau durere, articulațiile. Sindromul hipermobilității este afectat și de musculatură slabă, care devine, astfel, un factor contributor. Cele mai afectate articulații la acest sindrom sunt genunchii, umerii, coatele, încheieturile mâinilor și degetele.  La copii, hipermobilitatea poate fi dată de faptul că organismul este în dezvoltare și poate dispărea odată ce ajung la maturitate, caz în care nu se consideră a fi sindromul hipermobilității.

De cele mai multe ori, sindromul hipermobilității apare în absența altor afecțiuni preexistente și poartă numele de sindrom al hipermobilității benign, deoarece unicul simptom al afecțiunii constă în hipermobilitatea articulațiilor. 

Acest sindrom poate fi cauzat de mai mulți factori, printre care:

  • Forma oaselor sau adâncimea cavităților articulare
  • Rezistența musculară scăzută
  • Istoricul de boală în familie (sindromul poate fi moștenit)
  • Unele persoane cu sindrom al hipermobilității pot acuza dureri sau rigiditate la nivelul articulațiilor, la un moment dat în viață. 

Sindromul Ehlers-Danlos

Sindromul Ehlers-Danlos (SED) este o boală moștenită genetic care afectează țesutul conjunctiv. Țesutul conjunctiv este responsabil pentru susținerea și structurarea pielii, vaselor de sânge, oaselor și organelor. Acesta este alcătuit din celule, material fibros și colagen. Sindromul Ehlers-Danlos este rezultatul mai multor tulburări de ordin genetic, care duc la un deficit în producția de colagen. 

Până în prezent s-au descoperit 13 tipuri majore de Ehlers-Danlos, și anume: clasic, tip clasic, cardiac-valvular, vascular, hipermobil, artocalasia, dermatosparaxis, cifo-scoliotic, miopatic, periodontal, musculocontractural, spondilodisplastic și corneal. 

Fiecare tip al acestui sindrom afectează diverse zone ale corpului. Cu toate acestea, toate tipurile de sindrom Ehlers-Danlos au un element în comun și anume hipermobilitatea. În majoritatea cazurilor, sindromul Ehlers-Danlos este moștenit pe cale genetică, iar în puținele cazuri în care acesta nu este moștenit, sindromul apare pe calea unei mutații genetice spontane. Mutațiile genetice slăbesc procesul de sintetizare a colagenului, care poate duce la instalarea afecțiunii. În ceea ce privește simptomele, adesea pacienții nu acuză nimic evident, în afara hipermobilității articulare. Cu toate acestea, unii pacienți manifestă simptome vizibile, printre care se numără:

  • Articulații slăbite
  • Piele foarte elastică și foarte fragilă
  • Piele sensibilă, care se învinețește ușor la orice contact mai puternic
  • Pleoape proeminente, cauzate de laxitatea pielii din jurul ochilor
  • Dureri musculare
  • Oboseală musculară
  • Anumite probleme cardiovasculare

Sindromul Marfan

Sindromul Marfan este o afecțiune moștenită genetică care, de asemenea, afectează țesutul conjunctiv. În plus, sindromul Marfan afectează și inima, ochii, vasele sangvine și sistemul osos. Pacienții cu sindromul Marfan sunt, de regulă, înalți și slabi, cu brațe, picioare și degete foarte lungi. Daunele cauzate de sindromul Marfan pot fi moderate sau severe. Dacă aorta este afectată, boala poate impune un risc crescut de fatalitate. 

În ceea ce privește tratamentul acesta cuprinde, de obicei, medicamente pentru reglarea tensiunii arteriale, în așa fel încât activitatea aortei să nu fie afectată. Monitorizarea bolii este necesară, pentru a preveni riscul de deces prematur.

Pe lângă afecțiunile amintite mai sus, laxitatea articulară poate fi cauzată și de boli fără precedent genetic, cum ar fi displazia osoasă și osteoartrita. De asemenea, anumite accidente pot cauza apariția laxității articulare, în special întinderile musculare și loviturile repetate de mișcare. De asemenea, persoanele care suferă de laxitate articulară au un risc mai crescut de accidentare.  

Care sunt factorii de risc pentru laxitatea articulară?

Unele persoane sunt mai predispuse pentru laxitate articulară, indiferent dacă au o afecțiune genetică preexistentă sau nu. De exemplu, laxitatea articulară este mai frecventă la copii decât la adulți. De asemenea, laxitatea articulară afectează mai mult femeile decât bărbații. Nu în ultimul rând, laxitatea articulară este mai des întâlnită la atleți, gimnaști, înotători sau jucători de golf, deoarece aceștia sunt mai predispuși la întinderi musculare. 

Cum este diagnosticată laxitatea articulară?

Scorul Beighton este instrumentul de evaluare predilect pentru diagnosticul laxității articulare. Acesta presupune efectuarea unei serii de mișcări, cum ar fi tragerea degetelor înspre încheietura mâinii sau supraextensia brațelor, către spate. Medicul poate folosi acest test pentru a verifica dacă laxitatea este prezentă la nivelul mai multor articulații. În cazuri rare, laxitatea articulară este simptomul unei afecțiuni mai grave, precum sindromul Ehlers-Danlos sau sindromul Marfan. În acest caz, medicul poate solicita investigații mai amănunțite. 

Cum se poate trata laxitatea articulară?

Laxitatea articulară nu necesită întotdeauna tratament, mai ales dacă nu manifestă simptome dureroase. Cu toate acestea, dacă pacientul acuză simptome și dureri, se poate recurge la fizioterapie pentru a întări musculatura care învelește articulațiile, pentru o susținere mai bună a acestora. În cazuri severe, se poate recurge la intervenție chirurgicală, pentru repararea ligamentelor. 

 

Sursă foto: Shutterstock
Bibliografie:
Mayo Clinic - Joint hypermobility: What causes loose joints?
https://www.mayoclinic.org/hypermobility/expert-answers/faq-20058285 


Te-ar mai putea interesa și...


 

 

 

Pentru a comenta este nevoie de
Comentarii 0