Amintirile ecran - cum ne influențează viața

Amintirile sunt cărămizi la temelia Eului nostru. Asigură continuitatea între ieri și astăzi, sunt un liant pentru vârstele prin care am trecut, am devenit, am crescut, etc. Uneori sunt deosebit de vii, de parcă timpul nu le-a influențat cu nimic, sunt clare, au culori sau miros și deși astăzi le retrăim cu amuzament și relativă relaxare, la o privire mai atentă, ar ptuea etala sentimente nedeslușite de neliniște, iubire, dezgust, în fine, o întreagă gamă de emoții.

Rolul amintirilor în viața noastră

Unele amintiri par mai neclare și ridică o întrebare: nu știm dacă ne aparține sau este o amintire co-creată împreună cu cei care povestesc despre noi și întâmplările prin care am trecut. Sunt convinsă că fiecare dintre dvs are astfel de amintiri, mama sau tata au tot povestit despre un moment, o întâmplare în care erați implicați și care a stârnit hazul sau nedumerirea celor din jur. La un moment dat putem ajunge chiar să integrăm astfel de amintiri ca fiind ale noastre despre noi. Deși pare un lucru atât de firesc, amintirea, ascunde de cele mai multe ori trăiri intense, conflicte, angoase personale sau comune întregii familii.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

O tânără femeie povestește: „Mama se amuza mereau povestind cum la o masă cu mulți invitați am fost întrebată cu cine semăn, cu mama sau cu tata? Se pare că am răspuns : cu călăristul! Toată lumea a râs copios. Apoi mama îmi tot explica că era o glumă în vremea aceea în care se spunea că toți copiii din cartier seamănă cu sectoristul, dar eu nu am putut să pronunț corect și am schimbat sectoristul în călăristul.”

Acum, din discuțiile avute, a reieșit că tânăra femeie, în primii ani de viață, locuise cu părinții, într-o garsonieră iar șansele ca ea să se fi trezit în timpul nopții în timp ce părinții făceau dragoste sunt destul de mari. De asemenea, tot din relatările ulterioare reieșea că tatăl tinerei femei nu era și tatăl biologic; așadar, un secret de familie se insinuase deja în dinamica familiei. În acest context „călărețul” din amintire capătă valențe și semnificații ce depășesc granița hazului sau a întâmplării ca atare; pe de altă parte, umorul este un vehicul ideal pentru descărcarea unei tensiuni ce nu-și poate găsi debușeul.

Citeste si Schizofrenia

Ce sunt amintirile ecran

Pentru ca un fapt, o acțiune, o situație, să rămână întipărită în noi, pentru a ajunge la rangul de amintire, este nevoie să i se atașeze o emoție puternică pe care individul nu o poate trăi în contextul temporal al desfășurării ei. În exemplul de mai sus putem observa cu ușurință cum pe de-o parte, tânăra femeie depăna o amintire a mamei, probabil datorită emoției inconștiente vehiculată între mamă și fiică; de asemenea, fetița refulase întâmplarea – poate tocmai datorită conținutului sexual inhibant, iar pe de altă parte, mama își amintea momentul descărcând în râs toată tensiunea legată de paternitatea copilului. Aparent este o amintire nevinovată, în profunzime se relevă o cu totul altă imagine, mult mai serioasă și potențial dureroasă, traumatică, etc.

Întorcându-ne la amintirile personale putem, în mare, aplica aceași regulă. Amintirile nu s-ar putea impregna în memoria noastră dacă nu ar avea atașate emoții și trăiri ce nu au putut fi trăite ca atare la momentul respectiv.
O adolescentă, cu istoric de adicție la substanțe și tulburare disociativă serioasă, își amintea: „Eram pe covor, cred că aveam 4-5 ani, înșiram mărgele și tot înșiram… erau verzi… când am crescut mama mi-a spus că mă lăsau acolo (mama și bunica) să înșir mărgele că stăteam potolită doar că nu-mi făceau nod la ață … ca să stau cât mai mult ocupată…”

Observăm cum amintirea, în relatarea actuală, este lipsită de emoție, un simplu fapt banal, ca o fotografie despre care nu știi când și de ce ai făcut-o. Ceea ce putem bănui este trăirea de abandon și lipsă de sens a copilului care înșira mărgele fără a putea vreodată să termine, să închidă, un colier. Un efort sisific al unui sine fraged și fragil de a crea sens într-un vid. Copilul refulase senzația de „mama și bunica m-au abandonat, nu mă vor, mă țin prizonieră într-o iluzie a sensului” ca fiind inacceptabilă și din toate acestea a rămas o urmă mnezică: o amintire ecran.

Dicționarul La Rousse 2 definește amintirile ecran astfel: „ Tip de amintire, descrisă de Freud, care se raportează la copilărie și este caracterizată printr-o claritate aparte, o mare ușurință de evocare și un conținut aparent indiferent.” Când spunem „conținut aparent indiferent” ne gândim atât la modul în care amintirea se reflectă în mintea povestitorului cât și la benignitatea pe care povestitorul o alocă scenei: înșiram mărgele pe covor…

 
 

Așadar, amintirile ecran ne pot ajuta să identificăm care anume ar fi putut fi trăirile noastre la începutul vieții, modul în care am perceput mediul în care trăiam dar și felul în care eram reflectați de acesta. Le putem privi ca pe indicii ale unei povestiri polițiste.

Analiza amintirilor, calea rezolvării problemelor de adulți

Poate fi foarte dificil și chiar dureros să reconstruim acea poveste și ne-am putea întreba care-i sensul, la ce bun, la ce ne-ar ajuta să dezgropăm o mulțime de relicve ale trecutului? În fiecare exemplu putem observa că este vorba despre o interacțiune a individului cu mediul său, despre dinamica unei familii ce se va reflecta inevitabil în funcționarea actuală. În sensul acesta aș insera încă un exemplu.

Un bărbat în jurul vârstei de 30 de ani, cu succes social și profesional, suferea de atacuri de panică la momentul întâlnirii nostre; povestea cu aparentă detașare că singurul om care-l putea struni în copilărie era tatăl său. Își amintea destul de viu bătăile pe care le încasa și foarte repede adăuga cât de necesare erau afirmând cu convingere, că „dacă nu mi-ar fi fost frică de tata ajungeam vai de capul meu”. Probabil că singurul mod în care putea face față violenței tatălui era acceptarea unui „sine rău” iar bătaia ca salvare din mediocritate și eșec, îi permitea pacientului, în copilărie dar și la vârsta adultă, să-și păstreze admirația și iubirea față de tatăl său, neatinse și necontamintate de sentimentele de neputință și ură, inerente victimelor abuzurilor. Dar probabil că și tatăl, în absența unei înțelegeri cu privire la propriile accese de furie, interzicea impilcit celorlalți orice formă de revoltă, dezaprobare, nesupunere sau victimizare. Copilul era rău și doar prin bătaie putea fi stăpânit, era un compromis ce putea permite integrarea, chiar și defectuasă, a unei experiențe de abuz.

Din păcate prețul menținerii unui astfel de compromis poate fi foarte mare. În funcționarea actuală a bărbatului își făcuseră loc atacurile de panică, pe care le putem descrie și ca „teama față de moarte iminentă”; legătura dintre amintirile lui și prezent este mai mult decât evidentă. Prețul pe care-l plătea pentru „menținerea păcii” îi împiedica funcționarea pe aproape toate palierele.

Așadar dacă vă întrebați la ce bun tot acest efort de a redescoperi sensul amintirilor ecran, amintirilor din copilărie, răspunsul este că astăzi, ca adulți, puteți trăi acel ne-trăit pitit în spatele jucăriilor copilăriei dvs.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Când ajungem să înțelegem sensul acelor întâmplări, ne mișcăm cu mai mare ușurință în viața noastră de zi cu zi, ca atunci când după o răceală ni se desfundă nasul, respirăm mai amplu. Nimic din viața noastră psihică nu dispare cu adevărat, este uitat sau refulat, rămâne îngropat în adâncul ființei, transformat uneori în imagini aparent inocue… este ca o bătătură despre a cărei existență nu știm mai nimic dar care ne încurcă pașii.

Dacă doriți să explorați puțin în albumul amintirilor personale vă sugerez să vă puneți câteva întrebări…

Care este cea mai veche amintire a dvs?
Dincolo de aspectul ei aparent banal, puteți asocia liber pe marginea ei?
Ce imagini apar, ce gânduri, ce emoții?
S-ar putea ascunde ceva în spatele acelei amintiri? Altceva decât amintirea în sine?

Pentru a comenta este nevoie de
Comentarii 0