Virusul hepatitic C este un virus ARN (acid ribonucleic) care se transmite pe cale hematogenă (prin sânge) de la o persoană infectată la o persoană sănătoasă fie în cadrul intervențiilor medicale sângerânde (chirurgicale sau stomatologice) fie prin alte modalități în care sângele infectat se amestecă cu sângele persoanei sănătoase prin leziuni ale pielii sau ale mucoaselor (accidente medicale, utilizare în comun a obiectelor de igiena sau a altor obiecte casnice tăietoare sau înțepătoare).

Existența virusului hepatitic C a fost pentru prima dată suspectată în anii 1970 (virus non-A non-B) însă identificarea sa certă nu a putut fi făcută decât în 1989.

Cum acționează virusul hepatitic C

Odată ajuns în celula sănătoasă a ficatului, virusul hepatitic C își declanșează procesul de multiplicare (replicare) virală utilizând structurile celulare existente în mod normal pentru sintetizarea (producerea) proteinelor proprii. Celula infectată reacționează la rândul său la agresiunea virală printr-o serie de mecanisme al căror scop final este limitarea procesului de multiplicare virală, distrugerea virusului infectant aflat în fază de multiplicare și distrugerea celulei infectate. Un factor cheie este reprezentat de către interferon, o substanță produsă în mod obișnuit în corpul uman ca răspuns la agresiunea agenților microbieni (paraziți, bacterii, virusuri).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Celula infectată eliberează particule virale care pot să infecteze celulele alăturate, însă, prin declanșarea producerii și eliberării de interferon, aceeași celulă infectată pregătește practic celulele alăturate să facă față agresiunii virale, deoarece la nivelul acestora, sub acțiunea interferonului, este redusă foarte mult producerea de proteine, inclusiv de proteine virale necesare pentru formarea de noi virusuri. Mai mult decât atât, sub acțiunea aceluiași interferon, în celule sunt activate mecanisme care au ca finalitate distrugerea oricărei structuri ARN din interiorul acestora, inclusiv a structurii ARN virale infectante, suprimându-se și mai mult producerea de proteine și, prin aceasta, multiplicarea virală.

Noile abordări terapeutice

De aceea, strategia farmacologică aplicată inițial în tratamentul infecției cu virus hepatitic C a fost cea de administrare de interferon de sinteză pentru accentuarea efectelor antivirale determinate de interferonul produs în mod natural de către corp. Deși interferonul a jucat un rol major în tratamentul infecțiilor cu virus hepatitic C, identificarea unor ținte terapeutice strict virale pentru care să fie dezvoltate medicamente țintite cu efect direct antiviral a reprezentat multă vreme un obiectiv principal al activităților de cercetare și dezvoltare. Cheia succesului acestui proces stă în înțelegerea și cunoașterea pe deplin a mecanismului de multiplicare virală, ceea ce oferă posibilitate de intervenție directă asupra structurilor virale de importanță critică în multiplicarea virală.

Odată intrat în celula infectată virusul hepatitic C își desface învelișul și își expune astfel materialul genetic viral (ARN, acid ribonucleic) pentru multiplicare. Pe baza materialul genetic viral expus și prin intermediul structurilor de sinteză a proteinelor din celula gazdă, este produsă o proteină mare din care ulterior rezultă 2 tipuri de proteine virale:

• proteine structurale: proteine virale din care se produc învelișurile noilor virusuri rezultate prin multiplicare; și
• proteine non-structurale: proteine virale prin intermediul cărora sunt sintetizate noi genoame ARN virale.

Proteinele non-structurale sunt implicate în secvența de procese în urma cărora rezultă noi seturi de material genetic viral (genoame virale) ce vor fi înglobate în noi virusuri care propagă mai departe infecția la nivelul celulelor sănătoase ale ficatului. Dintre proteinele non-structurale 3 proteine dețin funcții cheie:

• proteina NS3-4A, parte integrantă a proteinei mari produsă de către celula infectată a ficatului pornind de la materialul genetic viral infectant, care prin activitatea sa enzimatică produce ruperea proteinei mari inițiale în proteine mai mici (forme active) numite NS3, NS4A, NS4B, NS5A și NS5B, acestea fiind implicate în etapele ulterioare de multiplicare virală;
• proteinele NS5A și NS5B care sunt responsabile în mod direct de producerea noilor genoame ARN virale și, în consecință, de producerea noilor virusuri hepatitice C infectante.

Inhibarea activității proteinelor virale

Inhibarea (împiedicarea) activității proteinei virale NS3-4A prin administrare de medicamente antivirale țintite asupra acestei structuri se realizează practic blocarea procesului de multiplicare virală în fazele sale incipiente, prevenindu-se astfel producerea de noi structuri virale infectante. Inhibarea activității proteinelor virale NS5A și NS5B prin administrare de medicamente antivirale țintite asupra acestor structuri se realizează practic blocarea fazei finale de multiplicare virală (producerea propriu-zisă de noi genoame ARN virale). Blocarea asociată a activității tuturor acestor 3 proteine virale asigură un control cât mai complet al ciclului de multiplicare virală atât pentru virusurile care își încep activitatea de replicare (inhibare NS3-4A) cât și pentru virusurile care sunt deja în proces de replicare activă (inhibare NS5A & NS5B).

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Aceasta reprezintă noua strategie farmacologică de abordare a infecției cu virus hepatitic C, prin acțiune directă împotriva structurilor virale țintă. În funcție de tipul de medicament utilizat, de structura virală țintă a acestuia, dar și de posibilitatea de asociere a 2 sau mai multe astfel de medicamente cu acțiune directă antivirală, posibilitățile management terapeutic s-au diversificat, astfel încât medicamente cu acțiune antivirală directă pot fi administrate fie în asociere cu terapia pe bază de interferon dar și ca atare, fără a mai fi necesară administrarea concomitentă de interferon în așa numita terapie “interferon free”.

Sursă foto: Shutterstock